“O pizza poate hrăni o familie, pe când un actor nu”

Teatrul Logos a jucat luna trecută în straie de sărbătoare. La Palat. La Palatul Parlamentului, acolo unde şi-a invitat publicul care caută în artă altceva decât ceea ce, în mod constant, gustă din spaţiul public ori văd pe micile ecrane sau chiar în locuri special amenajate. Cu o baghetă aproape perfectă care-i dirijează din umbră, tinerii actori din Teatrul Logos sunt precum pâinea lui Dumnezeu: buni, proaspeţi şi foarte accesibili.  

Regizorul şi actorul Oswald Gayer

De ce i-aţi pus denumirea Teatrul Logos?

Am pus bazele acestui teatru la Viena. Iniţial i-am pus titlul de Prologos, care era puţin cam complex, pe când Logos înseamnă spirit universal, cuvântul creator, conotaţia de Christos din tradiţia creştină, iar la greci apare ca reţiune cosmică. Intenţia de bază pentru acest teatru a fost un mare dor după teatrul antic şi misterial, mai précis după cultul după dramatic. Am găsit în România primul tratat despre teatru în vechea limbă indiană care se numea Naţia Şastra. Vorbim de teatrul care a existat în India, care se juca înainte de a fi în Grecia antică. Lucru care nici nu se învaţă la şcoală. Aşa mi-am dat seama că în 30 de ani de carieră, ceea ce mi-a lipsit mie a fost tocmai acest aspect, cel sacral şi cultic al meseriei noastre.

Cum supravieţuieşte un teatru modern şi independent în zilele noastre?

Nu prea supravieţuieşte. Dar dacă vrea să nu dispară prea repede şi să rămână în viaţă, atunci trebuie luptat foarte puternic. Toată lumea la noi face joburi. Inclusiv eu fac acelaşi lucru.  Fiecare lucrează pe unde şi când şi cum apucă. Încercăm să punem dimineaţa aceste joburi ca după amiaza să o avem liberă pentru repetiţii. Joburile vin şi se duc. Noi acum ne orientăm în funcţie de joburi. Suntem nevoiţi să ne pliem după programul oamenilor.

Asta se întâmpla şi înainte de criză? De ce se întâmplă lucrul acesta?

Pentru din încasări nu se poate trăi. Ar trebui să punem nişte preţuri în aşa fel încât să trăim din încasări, însă doar dacă ar mai veni oamenii. Nu avem cum să facem concurenţă cu artiştii de la Operă, unde un bilet este 50 de ron. Noi cerem mai puţin ca să avem public în sală, ca să nu jucăm de unii singuri. La ultimele spectacole am fost în jur de 70 de plătitori de bilete, ceea ce face ca un actor să primească 100 de ron pentru o producţie unde nu sunt foarte mulţi oameni. Dacă ar fi 15 actori nu ar fi suficient. De obicei trebuie să plătim şi chiria la care se adaugă şi alte costuri. E mare bătălia cu toţi colegii din Bucureşti, care au pus câte un proiect pe picioare în 3-4 oameni şi astfel câştigă.

Deci, se face teatru de amorul artei?

Actorii îşi fac meseria. Dacă fac teatru, ei asta ştiu să facă. Meseria noastră se face din conştiinţa faptului că este necesar să existe teatru pe lume. Arta aceasta nu are voie să moară. De amorul artei în sensul că nu vrem să dăm din mâna arta noastră. Au fost foarte multe spectacole în care s-a jucat fără încasări.

Nu este frustrant?

Sigur că este frustrant. Dar actorii joacă de dragul artei şi al contactului. Succesul poate veni pe urmă, nu ştii de la început, dar este bine să fie. Orice actor se bucură dacă se aplaudă cu nesaţ. Sunt şi alte aspect în afară de cele legate de aplauze şi de bani. Un actor face teatru pentru că este pentru el o trăire specială imposibilă de trăit în alte domenii ale vieţii, o trăire de altfel foarte necesară, ca o cunoaştere de sine.

Cu alte cuvinte actorul nu se află niciodată în criză, indiferent dacă îşi câştigă pâinea sau nu?!

Asta este cealaltă extremă. Cele două extreme sunt ambele nesănătoase. Fenomenul integral este că actorii iubesc teatrul. Dimensiunile pe care noi le descoperim în interiorul nostrum: emoţionale, psihice, spirituale vrem să le transmitem cuiva. În ziua de azi sunt foarte mulţi actori care s-au hotărât să facă acele părţi care aduc mulţi bani. Eu cred că actoria de teatru, teatrul este un fenomen care nu poate fi înlocuit de film. O pizza poate hrăni o familie, pe când un actor nu.

Câte premiere aţi avut de la lansare?

Aproximativ 14 premiere, cu piese una şi una.

Care este situaţia teatrului independent în 2014?

Teatrul independent înseamnă, de fapt, că nimănui nu-I pasă de noi. Adică îţi cauţi singur motivaţia lăuntrică de a face teatru după care lupţi şi te zbaţi zilnic pentru a avea spectacole. Libertatea este foarte bună pentru că nu mai depinzi de un director care îţi impune nu ştiu ce repertoriu. Peste tot pe unde vorbesc, prin ţară şi străinătate, actorii sunt de-a dreptul nefericiţi cu repertoriul. Faptul că decidem noi ce vrem să jucăm este un aspect foarte bun. Pe de altă parte apar tot felul de trupe de teatru independent, însă nu toate proiectele sunt foarte artistice. Se cade foarte repede într-un comerţ inacceptabil. Faci rabat de la calitate, practic, pentru a îţi putea plăti chiria sau rata la bancă. Iar asta doare al naibii de tare. Unii poate reuşesc să se salveze, alţii poate nu. Şi atunci aluneci în această zbatere pentru ziua de mâine pentru a funcţiona viaţa dacă nu arta. În Germania sunt peste 500 de teatre finanţate, însă acolo este altceva pentru că există ajutorul de şomaj care este destul de mare şi îţi permite să faci ceea ce îţi place. La ei se găsesc mult mai repede sponsori. De pildă, după 3 proiecte pe care le iniţiezi ca independent.

Cum vedeţi evoluţia teatrului independent în acest stres zilnic? Nu este distructiv acesta?

Ba da, cum să nu! El nu este benefic în munca noastră. Dar prinzi o forţă a răzvrătirii pe scenă, atunci când ai avut starea plină de ură. Teatrul independent devine din ce în ce mai independent. Cine are şansa să dea de un sponsor, de un spectator care se va îndrăgosti de piesa pe care o joci, atunci este bine. Actorii nu mai par aşa de încântaţi şi atraşi de problemele vieţii de zi cu zi. Considerăm că temele fundamentale artistic eating toate aspectele de suprafaţă, pe când invers nu. Atunci când consumatorul de artă este zguduit fundamental putem vorbi despre un efect clar al teatrului si mesajului pe care îl transmite. Când omul se transformă.

Ce diferenţe sunt între actorul de teatru independent şi cel angajat la stat?

Ele există şi nu sunt doar artistice. În primul rând este vorba de preocupare. Actorii independenţi sunt mai dinamici, deţin mai multe informaţii, au un orizont mai intens populat cu tot felul de posibilităţi de a face proiecte. Cei finanţaţi nu mai au nevoie să îşi bată capul cu proiectele, sunt mai liniştiţi, cu pericolul să fie mai puţin creativi. Dar toţi sunt profund nemulţumiţi, indiferent de ce parte a baricadei vorbim. Este foarte amestecată treaba. Creativitatea proaspătă care se poate bucura de un rol minunat sau de o piesă superbă, pentru toate acestea nu există timp sufficient şi nici linişte suficientă, drept pentru care spectacolul final nu este satisfăcător. Este o permanent zbatere.

Care este şansa actorului de a fi fericit?

Să joace rolul într-o piesă minunată şi să aibă timp şi linişte, iar la premieră lumea din sală să fie îmbogăţită şi transformată din această şansă.

Ce vă place la meseria de actor?

Totul..

De ce aţi ales-o?

Am fost mare vedetă încă din gradiniţă (râde). Chiar asta am simţit de mic copil. Intram în transă când eram chemat pe scenă. Nu mai ştiam de mine când păşeam pe scenă.

 

Ti-a placut? Distribuie-l!
Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedIn

0 comments on ““O pizza poate hrăni o familie, pe când un actor nu”Add yours →

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.