Sute de miei sunt căsăpiți, la fața locului, în Piața Apărătorii Patriei din sectorul 4 al Capitalei, unde, în perioada premergătoare Paștelui, funcționează singurul târg de miei vii din București. Vietăţile sunt ținute în țarcuri, iar clienții nu trebuie decât să arate cu degetul spre mielul pe care vor să-l gătească de sărbători. Acesta este imediat luat în cârca ciobanului cu hainele pline de sânge, care, cu cuțitul în mână, pornește cu pas grăbit spre abatorul amenjat în piață, de unde revine cu animalul jupuit și eviscerat, ghemuit într-un sac de gunoi.
La marginea Pieței Apărătorii Patriei, oamenii fac coadă la cele câteva patiserii dinspre care răzbate, îmbietor, mirosul de covrigi și de gogoși calde, umplute cu gem de afine. Câteva sute de metri mai încolo, însă, dincolo de precupeții de nasturi, fermoare și șosete din nylon, femei bătrâne stau să vândă sticle cu lapte și brânză de vacă. Instantaneu te izbește un miros greu de bălegar, de sânge, de adrenalină, de moarte. Este târgul de miei vii, destinați mesei de Paște. Pe o alee lungă de căteva sute de metri sunt înșirate, în linie, aproximativ douăzeci de țarcuri metalice în care sunt ținute animalele. Pe fiecare țarc, este trecut numele ciobanului și localitatea din care provine. Așa aflăm că mulți sunt, spre exemplu, din Zâmbăreasca (ce ironie!), judelul Teleorman. Alții au venit din Dolj, în vreme ce o altă parte dintre ciobani sunt din localitățile situate în jurul Bucureștiului, cum este, de exemplu, Popești Leordeni.
„Îi iau beragata repede, de nici nu simte”
Mieii, între care și câțiva iezi, mânâncă naivi din mormane de paie, printre care zac azvârlite piei însângerate. Alții, istoviți, dorm liniștiți, culcușiți în blănurile proaspăt jupuite de pe frații lor, strânse grămadă în colțurile cuștilor. În gardul fiecărui țarc, stă agățată câte o găleată pentru vopsea lavabilă, în care ciobanii își țin cuțitele și câte o toporișcă. „Pe care îl vrei cumetre? Cât să aibă? Unul la zece kile, la șapte? Ia uite aici de frumusețe!”, zice un cioban care apucă brutal un miel mai mărișor, de culoare neagră. „Am vrut să cumpăr, dar mi s-a făcut milă…”, îi zic. „Păi tu nu nici nu vezi când îl belesc. Îi iau beregata repede, de nici nu simte!”, răspunde imediat ciobanul grăbit să scape de marfă.
Ambalați în saci de gunoi
La alte țarcuri, clienții, între care și multe femei, se înghesuie să aleagă câte un miel. „Pe ăla, ăla cu picioarele negre îl vreau. Da sper să nu curgă în mașină.”, spune o doamnă la a doua tinerețe, cu cercei mari, din aur. După ce îi explică faptul că animalul are undeva la zece kilograme, iar după tăiere va ajunge undeva la opt, vânzătorul, care este îmbrăcat în halat alb, cu șorț crem din mușama și cizme albe din cauciuc, își ia cuțitul din găleata de Vinarom și pleacă spre abator. În fața ușii, o femeie îmbrăcată ca o secretară trece sacrificiul, cu stiloul, într-un tabel. Apoi, acesta revine cu mielul cald, ambalat într-un sac de gunoi și îl agață în cârligul cântarului. Pe șorț și pe cizme, îi strălucesc picături mari, rubinii, peste stratul de sânge uscat de vânt. În același timp, un bărbat cere un miel viu. Ciobanul îi leagă imediat picioarele din față de cele din spate și face astfel, un fel de toartă. Apoi, ridică animalul care behăie cât îl ține gura și îl bagă într-un sac de rafie, în care acesta, speriat, se zbate fără nicio şansă de scăpare. Tabloul general al târgului de animale vii, amenajat în anul 2014 într-o capitală europeană cum este Bucureştiul, duce mai degrabă cu gândul la un reportaj șocant, realizat de o televiziune străină într-o țară subdezvoltată.