În vremurile copilăriei sale era foarte pasionat de filatelie și de lucruri mai puțin obișnuite pentru vârsta unui copil: în drum spre scăldat se juca cu sopârlele, dar la un mod cu totul și cu totul iscusit. Căuta să o mai facă și atunci când voia să dea la pește la gârlele din împrejurimile orașului. Trei decenii mai târziu, îl regăsim pe oneșteanul Marcian Petrescu pe cele mai importante scene românești devorând muzica de calitate și blues-ul, care l-au făcut celebru. Astăzi, îl putem urmări pe cele mai cunoscute rețele sociale cum ia atitudine și se revoltă împotriva prostiei, furtișagului și hoției de neam.
Mai jos puteți citi un interviu cu totul savuros cu marele muzician de blues, Marcian Petrescu.
Când ai descoperit acest talent (nativ) de a cânta blues, unul din cele mai sofisticate genuri muzicale?
Cred că totul a plecat de la muzica pe care am început s-o ascult la varsta de 7-8 ani, pe benzile de magnetofon ale bunicului meu. Nu am avut șlagărele la modă la inceputul anilor ’80. Aveam Memphis Slim, Elvis, B.B. King, Johnny Cash, etc. Muzică total „nepotrivită” pentru un copil de vârsta mea. Nu erau mulți adulți care să asculte acest gen muzical. Ce să mai zic de un puști de 7 ani. Îmi plăcea atât de mult ce auzeam încât am rămas cu sonoritățile alea în cap pentru totdeauna. Și peste ani, când am început să colecționez muzică, una a condus către alta. Atunci am vrut să cânt blues. Și asta fac și în prezent. Blues-ul nu este atât de sofisticat pe cât pare. TREBUIE SĂ-L SIMȚI! Altminteri, nu are nicio valoare dacă-l cânți doar din snobism.
Ce te motivează la ora actuală (să cânți), în esență? E modul tău de a fi?
Pot spune că „BLUES IS MY MIDDLE NAME”. Mă identific cu această cultură, cu mesajul acestui gen muzical. Trăiesc ca un bluesman, fără figuri, sunt un om obișnuit, cu problemele și mulțumirile unui om normal. Îmi place să cânt blues și nu am făcut niciodată compromisuri pentru bani. Adică să abordez ceva ultra comercial. Nici nu aș putea să fac asta pentru că mintea și sufletul meu nu rezonează pe alte coordonate. Și am perseverat în toți acești ani să cânt blues pentru că sunt convins de universalitatea mesajului său.
Cât de mult te reprezintă acest gen muzical – te definește întru totul, se pliază el pe modul tău de a gândi, de a simți și de a transmite celorlalți valoarea ta în lume?
Mă definește întru totul. Gândesc de multe ori în versuri lucrurile și situațiile pe care le văd și le trăiesc. Gândesc multe aspecte în cheie satirică, așa cum fac și în versurile care caracterizează piesele mele. În ceea ce privește valoarea mea ca musician, cred că este mult mai important ca ea să fie recunoscută în primul rând în România fiindcă în primul rând cânt pentru publicul autohton. Pentru poporul meu. Și vreau ca publicul să înțeleagă că, muzica aceasta, deși are origini în cultura afro-americană, nu are niciun fel de filozofie „creață” sau complicată. Este unul dintre puținele genuri muzicale care spune lucrurilor „verde-n față”! Și asta deranjează de multe ori. Puterea blues-ului este, de fapt, în text și nu neapărat în virtuozitatea instrumentală!
Care este mesajul cu care bluesul mai iese acum în lume?
Deși nu (mai) este un gen popular nici măcar în țara de origine, S.U.A, blues-ul este extrem de viu și de ancorat în realitatea cotidiană. În fiecare an apar o mulțime de artiști tineri de mare valoare, care au un mare respect pentru tradiție, dar nu se feresc să inoveze și să compună niște piese de mare rafinament, cu niște texte absolut superbe. Limbajul universal al blues-ului este prezent peste tot în lume, existând muzicieni care reușesc să-l traducă în limba lor maternă fără să-i altereze mesajul. Lucru ăsta l-am reușit și eu foarte bine în textele pieselor de pe albumele mele, texte în limba română.
De ce nu concertezi în afara țării?
Nu cred că e necesar. În primul rând că piața este deja ocupată în multe țări, mai ales în S.U.A. acolo unde nu poți să patrunzi ca non-american decât extrem, extrem, extrem de greu! Nu au reușit în S.U.A cu bluesul decât foarte puțini non americani. Și asta s-a intamplat mai ales în anii ’60-’70 când erau cu totul altfel datele problemei. Știi cum e: ca și cum un japonez ar încerca să vină în România și să facă carieră în folclorul românesc. Posibil să-l cânte bine, dar nu are originile și bagajul genetic și cultural credibile! Eu vreau să popularizez blues-ul la noi în țară, că este nevoie de așa ceva. Nu mă îndoiesc că aș face fața cu brio și în Europa sau în SUA. Dar nu aș putea să-mi construiesc o carieră adevarată. Locurile sunt oricum ocupate de mult de către niște muzicieni de o valoare inestimabilă care, la rândul lor, nu au o existență foarte confortabilă decât cu foarte mici excepții. În plus, mi-am dat examenele aici in România, alături de unii dintre cei mai buni muzicuțiști americani: SUGAR BLUE, CHARLIE MUSSELWHITE (cu cei doi am și înregistrat pe albumele mele), BILLY BRANCH, RICK ESTRIN, BLUES BROTHERS (da, cei din filmul acela celebru!). Cine nu crede să caute pe youtube filmările și înregistrările oficiale. Vorba aceea: „am dovezi!”.
Cine face în prezent diferența în materie de blues în piesajul internațional al acestui gen muzical?
Ohoho! Sunt foarte mulți muzicieni de calitate. Greu să enumar: Joe Bonamassa e unul dintre aia celebrii. Buddy Guy e un veteran cu o activitate de excepție. Mai sunt cei enumerati de mine anterior, plus un tip tânăr numit JASON RICCI (pe muzicuță). Sunt chitariști foarte buni în S.UA. E greu să-i enumăr. Ar fi și nedrept să aleg acum. Oricum, pot spune, fără să greșesc absolut deloc, că în acest moment în S.U.A (în primul rând) dar și în alte țări există valori mari care promovează blues-ul la un nivel incredibil de înalt.
Cum mai poate trăi un muzician din acest gen muzical având în vedere esența lui specifică, nișată și prea puțin comercială?
He, he, he! Sincer? Greu! Și asta e valabil și în S.U.A, acolo unde există un număr destul de mic (dar foarte mare comparativ cu alte țări) de artiști care pot să trăiască comfortabil (nu într-un lux deosebit!) din blues. În România e și mai greu. Muzica asta nu e difuzată decât foarte rar la radio-urile comerciale, care emit in FM. Blues-ul e prezent pe internet dar asta nu e de ajuns. Mai sunt posturile locale de radio unde se mai difuzează blues sau la postul național de radio în emisiunile anumitor realizatori. Nu am avut niciodată pretenția să aud blues non stop, in heavy rotation. Dar artiștii români care abordează acest gen merită să fie difuzați că nu „doare” pe nimeni dacă sunt difuzați și promovați. E drept că e mai simplu să vinzi chiloțareală și „șlagăre” ieftine, cu termen de valabilitate nu mai mare de o lună. La cât fast food consumăm, de ce să ne mirăm că și muzica a devenit la fel. Sunt și excepții dar foarte puține. Pe de altă parte, cultura a devenit în ochii multora ceva perimat, iar politicile publice nu fac nici ele nimic constructiv în acest sens, așa că, de ce ne mai mirăm. Că industrie muzicală adevarată nu avem nici acum, după 27 de ani de libertate. Un artist ca mine trebuie să știe cât să se întindă, ca să-i ajungă plapuma. Daca te intinzi mai mult decât ți-e plapuma riști să îți înghețe picioarele și nasul, sau să ajungi dator vândut pe viață. Eu, din fericire, sunt un om care și-a măsurat plapuma cu atenție și am grijă constant să îmi încropesc o existență cât de cât comfortabilă, care să-mi permită să-mi mențin o stare de spirit bună, în care mintea mea să poată sa creeze liber și sa ofer prestații scenice de calitate.
