Datele pe care le scot azi la lumină zdruncină orice certitudine despre starea sănătății publice: peste 72.000 de români, diagnosticați cu cancer doar în 2023. Cam 200 de vieți transformate zilnic, unul la fiecare șapte minute – și statisticile urcă. Dincolo de cifre, creșteri abrupte, inegalități dramatice și mari semne de întrebare despre felul în care autoritățile privesc această urgență națională.
Privind înapoi, datele par mai mult decât îngrijorătoare: 2019 marca un vârf – peste 59.600 cazuri. Pandemia a „mascat” problema în 2020, scăzând raportările la puțin peste 52.000. Dar din 2021, boala a revenit cu forță. 2022: o explozie, 70.687 cazuri, iar 2023 stabilește un record sumbru: 72.107 diagnostice noi. Față de 2019, creșterea e de 21% – cifre la care niciun sistem social nu poate răspunde cu indiferență. Bucureștiul depășește orice prognoze: de la 2.436 cazuri (2021) la peste 14.000 (2023) – de aproape șase ori mai mult în doar doi ani. Practic, se ridică un diagnostic oncologic nou la fiecare 37 de minute în Capitală. Fiecare colț de cartier devine, statistic, un teren de luptă. Portul Constanța devine liderul nedorit în afara Capitalei: 3.213 cazuri noi în doar un an, cu 44% peste media precedentelor patru ani. Un val care nu vine de la mare, ci din tarele sistemului.
În toate județele avem bombe cu ceas în tăcere
Unele județe iau foc: Mureș e la +44% într-un singur an (2.861 cazuri). Suceava aproape își dublează numărul din 2020 (+92%), iar Hunedoara arată o prăbușire de 41% – aproape sigur, o subraportare, nu o vindecare miraculoasă. Din păcate, cancerul nu ține cont de raportări, doar de realitate. Cluj, Iași, Timiș raportează peste 2.000 cazuri anual, profitând (parțial) de existența unor centre oncologice mari. Teleorman, Caraș-Severin, Tulcea rămân sub 1.100 cazuri, dar medicii dau alarma – mulți mor fără să fi primit vreodată un diagnostic, ceea ce trădează inegalități crunte de acces la investigații și tratament.
Reacția autorităților: promisiuni pe hârtie
Ministerul Sănătății vorbește despre „extinderea pachetului de servicii” și funcționarea a 10 unități mobile de screening – adică o autoutilitară la patru județe. Se pierd în campanii generale anti-fumat, anti-alcool, anti-sedentarism, dar fără obiective masurabile, fără impact vizibil. Nu există nicio țintă publică pentru scăderea incidenței sau pentru diagnosticarea în faze timpurii. În cinci ani, România a adunat peste 309.000 cazuri noi, echivalentul unui oraș mare. Epidemiologii avertizează însă că realitatea îi depășește: lipsa resurselor, birocrația și procedurile încetinite lasă din statistici o întreagă „arhivă” de oameni nediagnosticați. Se estimează că numărul real ar putea fi cu 20–30% mai mare. Un renumit oncolog din Cluj recunoaște fără menajamente: „După pandemie, vedem tumori ajunse direct în stadiu IV. Fără un registru național funcțional și fără screening real, vorbim doar despre vârful aisbergului.”
Concluzie
Criza cancerului nu e o metaforă, ci o realitate care doboară vieți la fiecare șapte minute. Statul merge cu frâna trasă, iar fiecare zi pierdută între promisiuni și acțiuni costă vieți. Cancerul devorează România, iar scutul oferit de sistem e doar o umbrelă spartă în fața furtunii.
