Pescărușul cultural care inspiră generații

Mădălin Guruianu este un tânăr profesionist care sfidează tiparul obișnuit! Lider al ARDOR și fondator la AMTeatru, consultant de marketing și fost consilier local, el este maestrul dezbaterilor și arhitectul unor povești care transformă comunicarea din plumb în aur. Cu o energie debordantă și o capacitate uluitoare de a trece peste bariere, Guruianu construiește punți între educație, politică și antreprenoriat, demonstrând că în spatele fiecărei idei strălucitoare se ascunde un om care refuză să accepte limite. El nu doar vorbește – el transformă cuvintele în realitate, inspirând o nouă generație de lideri să gândească critic, să viseze strategic și să acționeze transformațional.

Ce mai face domnia ta în ultimul timp, cum te descurci cu rolul de la Opera Comică pentru Copii și cum e cu cel nou, de Președinte la Asociația ARDOR?

Da, sunt mai multe pălării pe care le port în același timp, dar mă bucur foarte tare că, de aproape 10 ani, fac parte din echipa Operei Comice condusă de doamna director Felicia Filip, unde chiar am simțit că putem să ne punem în aplicare foarte, foarte multe idei. Și, nu întâmplător, echipa a crescut mult și ea, dar și numărul de spectacole, numărul de copii, dar și cifra încasărilor. Cel mai important aspect însă, este că sunt foarte, foarte mulți copii fericiți. Faptul că zeci de mii de copii cu părinții din dotare care vin an de an la noi și umplu sălile de cele mai multe ori, este meritul unei echipe fantastice. În primul rând de artiști și în al doilea rând de organizatori, dar și personal administrativ sau tehnic. Până la urmă e un efort mare de echipă să joci aproape 1000 de spectacole pe an, e un record foarte greu de atins în România și cred că peste tot în lume, pentru o instituție dedicată copiilor în exclusivitate.

Nu cred că o să apucăm să vorbim foarte mult de recenta pălărie de o lună și un pic de când am devenit președinte ARDOR. Dar da, mă bucur și le mulțumesc colegilor mei pentru încrederea pe care mi-au acordat-o. Sunt aproape 20 de ani de când practic și presau gândirea critică, modalitatea de a te pune în postura celuilalt, de a asculta activ și de a răspunde la provocările pe care le ai zi de zi, constant, coerent si consecvent.

Sunt implicat în proiecte care mă atrag mult, mă absorb aș spune. Dacă într-unul lucrez de aproape 10 ani, iar altul abia a început, ei bine, de 2 ani și un pic am pornit un alt proiect alături de Andruni Baciu, care poartă numele AMTeatru. Am pornit dintr-o simplă joacă după ce am văzut împreună capodopera Faust la Sibiu, ea in premieră, eu pentru a treia oară. Îmi place să povestesc asta, pentru că atunci când ne întorceam de la Sibiu, Andrunk a spus că a fost unul dintre spectacolele marcante și ne-am decis că e momentul să aducem mai mulți tineri sau măcar să le deschidem puțin ochii despre cât de frumos e teatrul și cât de mult te poate influența pozitiv. Am vrut să facem cumva să devină un obicei cool mersul la teatru, dacă vorbim în limbajul lor.

În momentul acela am creat un site, am început să postăm pe rețelele sociale, am început să le recomandăm oamenilor ce ne plăcea nouă, bineînțeles, dar cu altfel de întrebări, curiozități pentru oamenii obișnuiți, după care am început să câștigăm proiecte, adică am început să invităm niște dramaturgi, vreo 10, printre care și reputatul Matei Vișniec. Acum ne pregătim pentru anul viitor când vom depăși cifra de 10 spectacole de teatru produse privat, din fonduri proprii. E o provocare să faci lucrurile acestea pe o piață privată și încă o dată mă bucur foarte mult că România este în postura de a susține puternic piața culturală de stat. Oricât ar spune cineva și oricâte lucruri avem fiecare dintre noi de reproșat României, trebuie să recunoaștem că piața culturală este susținută masiv de stat versus ce se întâmplă în Vestul Europei. Chiar țările acelea pe care noi le admirăm, ca de pildă Marea Britaniez, SUA sau Franța. Acolo există doar câteva teatre de stat, foarte puține, cele naționale, finanțare de la stat. Restul sunt teatre private. Acesta e un aspect pe care e important să-l aducem puțin aminte, pentru că în România există peste 100 de instituții de cultură finanțate, iar în București sunt 15 instituții de teatru bugetare, care asigură artistilor un salariu și produc zeci de premiere pe an. Nu vreau să discut acum mărimea salariilor sau dacă ele ar trebui să fie sau nu majorate, dar în orice caz este benefică siguranța că acestă viață culturală solidă există in România.

Noi, la AMTeatru, ne bucurăm foarte mult că reușim și noi să aducem alți artiști în față, să aducem, de exemplu, spectacole de musical sau concerte cu muzică live de calitate. Avem cel mai amplu top din București, sunt peste 500 de titluri care se joacă chiar în acest moment, notate de la 10 la 1 și lunar venim cu recomandări proaspete din luna respectivă. Pentru că aici e frumusețea teatrului. Teatrul contează foarte mult live, evident, nu să-l vezi online. Contează să-l vezi cu actorii pe scenă. Sunt spectacole care nu se mai joacă realmente pentru că nu mai sunt oamenii aceia în viață și e greu să le mai refaci. Sigur că pot fi alte montări și evident că se montează de zeci, sute de ore același titlu, dar sunt unele pe care merită să le vezi pentru că ai ce vorbi poate o viață întreagă. Care rămân memorabile doar pentru că a fost o anumită formulă, o anumită echipă de teatru fericit aleasă. Pe mine m-a marcat Richard al III-lea cu Marcel Iureș în rolul principal. Nu cred că voi mai avea vreodată șansă să văd vreun Richard cum era Iureș. Și nu vorbesc doar subiectiv, doar că mi-a plăcut mie, ci gândiți-vă că acel spectacol s-a dus în Marea Britanie, au jucat o lună de zile în Marea Britanie în limba română, iar cronicile de acolo au fost super elogioase. Asta a făcut ca Marcel Iureș să prindă contractul cu Hollywood. E totuși printre foarte puținii, dacă nu cum cumva este singurul, care a jucat rolul principal alături de mari vedete ale lumii la Hollywood.

Ce s-ar face copiii fără Opera Comică?

O întrebare care mă pune mult pe gânduri. Cred că ar trebui mult să realizăm ce oportunități avem. Când vorbeam despre faptul că ai o finanțare pe cultura din România, asta e ceva ceea ce mulți europeni visează. Acum, faptul că nicăieri în lume nu mai există o instituție de cultură dedicată exclusiv copiilor în zona operei, asta spune iar din nou foarte multe despre România. Gândiți-vă că doar în București, de peste tot, pe toate meridianile acestei lumi, doar în București există o instituție care are câteva zeci de angajați, câteva sute de colaboratori, care fac aproape o mie de spectacole, cele mai multe opera, operetă, balet, musical, dedicate copiilor. Foarte multe opere din lume sau balete au spectacole și pentru copii, ceea ce e grozav. Dar este câte un titlu, două, maxim trei pe an. Asta e tot. În București există asemenea oportunitate să vezi în fiecare săptămână titluri diferite! Faptul că deja atât de mulți oameni au abonamente la noi, vin nu doar la spectacole, ci și la activitățile pe care le facem în grădina Operei Comice. Avem o mie de copii care vin săptămânal la noi la 35 de ateliere diferite, care înseamnă actorie, balet, cor, dar și șah, dezbateri, comunicare, jurnalism si multe altele. Pe toate acestea încercăm să le adunăm sub pălăria aceasta mare a Operei Comice pentru copii, care s-a dezvoltat enorm în ultimii ani. Cred că este esențial să vină la spectacolele noastre fiindcă această participare deja schimbă realmente niște unde cerebrale, le schimbă cumva viitorul copiilor. Nu întâmplător am pornit cu spectacole de la 0-3 ani. Vorbim de „Bubu și Anotimpurile”, care are la bază Anotimpurile lui Vivaldi. Sau „Bubu si fulgii de nea”, care preia tema din Spărgătorul de nuci sau „Bubu la Zoo”, care are muzica din Carnavalul Animalelor lui Saint Sans. Sunt spectacole care încearcă să-i aducă pe copii aproape de muzică clasică, sunt niște spectacole interactive în care ei intră cu tot cu părinți, iar regizoarea Andreea Soare reușește să creeze aceste spectacole împreună cu un psiholog specializat în domeniu.

Ce te ține în priză, în afara Operei Comice?

Mama a fost actrita, spun a fost pentru ca e la pensie si nu mai ține in momentul acesta să mai joace, iar eu am crescut realmente în Teatrul Maria Filotti Din Brăila. Chiar în Moromeții am avut un rol episodic. Nu eram Niculae, desigur. Eram la școală în clasa I, maxim în a II-a. Am amintit asta pentru ca în momentul în care pornești cu această infuzie, dacă vrei, de viață frumoasă, încerci să descoperi frumusețea în orice e în jurul tău și atunci lucrurile se schimbă. Toată paradigma asta prin care privești, lentilele astea prin care privești lumea, capătă un pic alte culori. Nu spun că toate spectacolele îmi plac, nici pe departe, chiar avem spectacole pe site care au primit nota 1 sau la care am plecat la pauză, dar în principiu aici e lumea care îmi place foarte mult. Cred ca teatrul ne deschide foarte mult orizontul și mintea. Ma bucur că deja sunt mulți prieteni mai vechi sau mai noi, fiindcă am devenit prieteni de exemplu cu mulți dintre colegii mei de la Opera Comica în ultimii 10 ani, mergem mult să vedem teatru sau musical în țară sau în străinătate. Am fost la Londra, am depășit 10 musicaluri văzute, am fost în Spania, am fost în Italia, în Franța. Vrem să vedem și vrem să aducem tot ce se poate mai bun și în România. Faptul că la Opera Comică avem „Matilda” sau „School of Rock”, spectacole pe care la Londra trebuie să plătești o  mulțime de bani ca să le vezi, e un mare plus pentru România…

Asta mă ține viața, asta îmi place foarte mult și încerc mult să aduc cât mai mulți oameni să vadă frumusețile din zona artei, de orice fel ar fi ea.

Crezi că avem dreptul să vorbim și despre ceilalți în viața asta? Ce crezi că îi reprezintă pe cei de lângă tine, pe noi în general ca popor? Ce anume ne diferențiază?

Sigur că da. Dar aș face o paralelă. În momentul în care tu ai niște oameni în jurul tău care au cam aceleași preocupări ca tine, viața ta arată altfel, în funcție de oamenii cu care tu trăiești. Se spune că ești media celor cinci oameni cu care petreci cel mai mult timp din viață, ceea ce e și normal pentru că tu te reflecți în cei de lângă tine și ei în tine. M-aș defini ca un optimist realist din toate punctele de vedere. Îmi place să văd realitatea așa cum este, dar vreau să pun reflectorul acolo unde chiar se poate construi ceva. Nu-mi place să stau cu gâtul întors. Mi se pare că te anchilozezi în momentul în care vezi totul din spate și totul pare că e negru și urât. Încerc să văd zona aceea în care se poate construi și se poate dezvolta din ce în ce mai mult. Când îți orientezi așa totul și viziunea ta pleacă în direcția asta, eu cred că foarte multe se schimbă, lucru care te poate transforma în bine. Am văzut asta de-a lungul anilor în multe ipostaze prin care am trecut. În dezbatările academice se vorbește despre eroarea generalizării pripite. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în momentul în care tu generalizezi și spui românii sunt într-un fel sau francezii sunt într-un fel, de fapt tu ai făcut o eroare logică clară, pentru că noi nu ne putem defini toți într-un anume fel și de asta suntem individualizați. Fiecare cu identitatea lui, nu? Pot să recunosc că România a avansat enorm de la Revoluție încoace. Am ajuns unde poate nici nu visam la un moment dat. În momentul de față România este mult mai bine plasată decât poate visau unii dintre noi. Am terminat Facultatea de Filosofie, care m-a făcut cumva să fiu interesat și implicat în ceea ce s-a întâmplat în România. Dar au fost vremuri foarte tulburi după Revoluție. Vremurile cu mineriadele sau după aceea cu patrulaterul roșu, chiar au fost vremuri cumplite, în care nu-ți doreai să trăiești aici, ci să pleci. Dar, până la urmă, ce s-a întâmplat atunci cred că ne-a ajutat să fim foarte rezilienți și să ne implicăm si să ducem multe lucruri înainte. Asta cred că ar putea fi o diferență în plus față de generația actuală. Mi se pare că tinerii, evident, sunt net superiori față de tot ceea ce a fost înaintea lor, pentru că au foarte multe posibilități și oportunități de mici. Sunt clar mai pregătiți pentru viață acum, dar au o problemă cu reziliența, sunt puțin mai sensibili si asta vine cu avantaje, dar și cu dezavantaje.

1 de 5

Ce crezi că le hotărăște vocația copiilor de azi ca să devină acești membri ai societății rezilienți, cum le spui?

Cred că sunt câteva aspecte pe care părinții le-ar putea lua în considerare. Aceștia încearcă să le ofere cât mai multe oportunități copiilor si este firesc sa faca asta. Dar, atenție, alegerile trebuie să fie, dacă vreți, educate cumva. Pentru că Cicero mai spunea ceva după acea vorbă cu „gusturile nu se discută”. Mai avea o adăugire si insista că “gusturile nu se discută între persoanele educate”. Nu poți să spui că un copil alege sau chiar și un adult alege pentru copilul său în cunoștință de cauză, daca nu vunoaste decâtfoarte puțin. Poate de aici și importanța de a pastra competența in toate domeniile. Ce libertate e asta de a alege, când nu cunoști? Cum să ai libertate de alegere dacă tu ai numai patru feluri de pâine, de exemplu, pe masă? De unde sa știi alte gusturi? Cum să-ti rafinezi alegerile? Asta încercăm noi să facem de exemplu la Opera Comică. Să-ți arătăm că muzica clasică, chiar dacă nu o ai des la televizor sau la radio, este si trebuie să devină o parte importantă a vieții tale. De ce voluntariatul, dau un exemplu, de ce voluntariatul funcționează destul de bine la noua generație, aș putea spune mai bine decât la persoanele în vârstă? O fac im primul rând pentru că înțeleg că fac o diferență în lume prin implicarea lor.

Cum vezi rolul părinților care vin la voi la operă?

Esențial. Rolul părinților este cel mai important dintre toate. Ce facem noi suntem doar un mijloc alături de multe alte mijloace care există pe piață. Tu ca părinte ai rolul principal de alege. Din două motive. O dată obiectiv vorbind, e clar responsabilitatea ta. Până la 18 ani, orice s-ar spune și oricât am vrea să ne dăm peste cap, responsabilitatea este 100% a părintelui. Alegerile copilului sunt într-un fel datorate exclusiv părintelui, cel puținpana la o anumită vârstă. Pentru că este răspunderea ta ca părinte ce ai ales pentru el și ce alegeri ajunge să facă. Din al doilea punct de vedere, din nou spun că e al părinților, pentru că ei chiar au posibilități nenumărate de alegere, mai multe clar decât cei mici. Și în România de astăzi, dar mai ales în București, posibilitățile de a petrece timpul liber în afară de școală este enorm. Restul, toate sunt niște medii interesante, extraordinar de utile, dar pe care până la urmă tu le accesezi ca părinte, pe cele pe care le dorești. Și mai e ceva. ca parinte esti un exemplu prin ce faci. Daca tu mergi la teatru sau opera, daca citești, daca alegi să petreci timp de calitate și cu sens, asta va alege și el. Dacă nu, nu. Atât e de simplu.

Cum îi vezi pe acești părinți, îi vezi chinuiți?

Nu, nu îi văd deloc chinuiți. Îi văd ca pe niște eroi vizionari. Pentru că cei mai mulți dintre ei sunt niște vizionari care își imaginează sau măcar încearcă, pentru că nu avem cum să știm cum arată viitorul, dar își imaginează cum să ofere cât mai multe mijloace, cât mai multe posibilități de alegere, o paletă cât mai largă pentru copiii lor. De ce? Mi-aduc aminte de încă un citat foarte interesant cu nu pregăti drumul pentru copil, ci copilul pentru drum. Ceea ce înseamnă că nu e neapărat bine să îi faci lui drumul ușor în viață, ci să-i oferi cat mai kulte si diverse instrumente la care sa apeleze pe parcurs.

De exemplu, copiii de azi sunt singuria generație de nativi digitali. Ei chiar se nasc în lumea digitală. Pentru ei digitalul nu este ceva cum e pentru noi cei născuți înainte și cărora îmi place să spun că noi suntem cumva imigranți în lumea lor digitală. Unii sunt chiar dinozauri, adica depășiți total de realitate, dar asta e alta discuție. Pentru tineri, lumea asta digitală nu e ceva cum a apărut pentru noi. Ei s-au născut aici. Ei nu înțeleg cum ar fi fără. Pentru ei e foarte naturală si normală, nu artificială, cum ni se pare adesea nouă.

Care ar fi metafora vieții tale de zi cu zi, în viața reală și în cea profesională?

„Pescărușul Jonathan” este una dintre poveștile marcante ale adolescenței mele și ale copilăriei foarte multor copii, dacă nu cumva a tuturor copilor cu care am lucrat de-a lungul anilor de debate sau de voluntariat de-a lungul vieții mele. Este clar una din cărțile mele de căpătâi. De ce? Pentru că ea spune aceeași poveste clasică, dar o îmbracă într-o formă foarte frumoasă și utilă pentru întreaga societate. Este vorba despre cineva care vrea să-și depășească constant condiția, care nu e niciodată mulțumit cu ceea ce îi se spune, un pescăruș care nu acceptă că el doar trebuie să învețe să vâneze, să trăiască și să se înmulțească, ci care vrea să zboare mai mult, mai repede și mai departe. Metafora aceasta mi-a plăcut și îmi place în continuare. Adică să exploreze lucruri chiar și acolo unde nu știa că mai există ceva. Iar la un moment dat toată lumea îl reneagă pentru că el depășește anumite viteze, anumite limite ale celorlalti, crezând că lumea o să fie mulțumită cu recordurile obținute.  Să încerci tot timpul să te autodepășești, să devii rezilient, să-ți găsești oameni ca tine, să încerci să faci parte din niște comunități de oameni care își doresc lucruri mai bune pentru ei si pentru cei din jur, chiar dacă țin de alegerile asupra a ceea ce mănânci, cu ce te îmbraci, ce spectacole vezi, ce cărți citești, ce filme vezi, cum te relaxezi, până la urmă. Lumea îți oferă extraordinar de multe oportunități. De tine depinde ce alegi. Trăim în cea mai bună lume posibilă in momentul de față, pe pământ. Trăim cel mai mult ca timp, cel mai sănătos, avem cele mai educate generații, copiii au cele mai puține probleme Da, pot spune că trăim într-o lume mulțumitoare. Speranța de viață s-a dublat în ultimul secol, ceea ce ne dă speranță și pentru viitor. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să facem cumva, un efort zi de zi să ne îmbunătățim pe noi și atunci pe toți, prin contagiune, dacă vrei, pe toți cei din jurul nostru.